Arhivă pentru Noiembrie, 2007

Uneori imi trăiesc  viaţa, încercand  să păcălesc moartea. Manânc, mai inventez un blog, iubesc, si uneori merg la biserica sa ma intalnesc , eu cu Dumnezu. Rugându-ma in principal pentru mine… sunt egoist. Nu imi pasa. Poate in timp o sa invat si ceva din dragostea LUI. Unii lupta, altii ucid… crimele adevarate se produc insa in  „cutia magica”.

Dar ce ştim cu adevărat despre viata? despre moarte?

Doar că nimeni nu se întoarce de acolo. 

Dar există un punct în viaţă…

O clipă, când ceea ce ai pierdut trebuie sa dispara din mintea ta chiar daca pana atunci a trait. Si asta  dincolo de dorinţele tale şi de obsesiile tale. Cand toate ti se pareau mai puternice decat visurile tale. Pentru unii „moartea” e mai buna decat viata traita in genunchi. Cand te desparti de cineva uneori simti ca ceva din tine moare. Te întrebi…  poate că „moartea” e un dar pentru unii?

ps: de ce cadem? pentru ca sa ne ridicam.

Anunțuri


intinsi in iarba,
o fata si un baiat
mincand portocale, schimbă săruturi
aşa cum schimbă-ntre ele undele, spuma.


Intinsi pe plaja
o fată si un baiat
Mănâncă lămâi si schimbă săruturi
cum schimba norii spuma-ntre ei.


Intinsi sub pamint,
o fata si un baiat
nu spun nimic, nu se sărută
schimbă tăcere pentru tăcere.

Ocatvio Paz

-tie iti e frica…?

– da.

mie frica ca acum cand te-am regasit sa nu te pierd.

stii…nu poti pierde decat lucrurile. Oameni nu!  Pentru ca ei nu iti apartin. Doar lucrurile , obiectele pot fi posedate. Oamenii niciodata.

sa ii spun asta? mi-e teama ca nu va intelege, mai bine o strang tare in brate, o sarut incet si lung si o privesc in ochi, cu IUBIRE…..vad speranta.

o Ora =60min= 3600s=86400 clipe in care te vad intr-o ora

in parcul pustiu – frunze moarte

si 2 sin

ne viziteaza iarasi toamna

si rezulta

un piesaj bacovian

si totusi ,formula

tristetii o-nvatam ,a cat oara?

din lipsa de exercitiu

am uitat sa speram ,sa iubim

recalculati

sansele de supravietuire.


… tema acasa.


Ps:pagina 20 – un exercitiu de visare

Cu o ciocolată în mînă şi cu o sticlă de apă în faţă, m-am hotărît să scriu despre iubire. Încerc să scriu despre ea pentru că, poate, nu am reuşit să o simt aşa cum trebuie, nu am ştiut să o văd cînd a început să apară. Dar mi-am dorit mereu ca iubirea să facă parte din tot ce sînt eu.

Nu voi scrie despre dragostea ca o pereche de pantofi… Au făcut-o alţii şi poate că ei ştiu mai bine. Voi scrie despre dragostea aia care e iubire, voi scrie despre dragostea ca o sticlă de apă tonică, dragostea ca o lamîie sau ca un pumn de vişine…iubirea ca o ciocolată amăruie sau ca un aşternut de pat cu aromă de delfini albaştri…

Dragostea ca o lamîie mi-a plăcut cel mai mult pentru că mi-a produs numai roade acre dar bune pentru sănătate: am slăbit cîteva kilograme, mi-am albit dinţii, m-am umplut de vitamina C. De ce oare, atunci  cind iubesc, oamenii se comportă ca lamîile stoarse şi aruncate mai apoi? Nu am înţeles niciodată de ce cozonacul minţii unora e mai bun dacă are coajă de lămîie (a se citi ”iubire”) rasă în el.

Am încercat la un moment dat să fac o limonadă din iubirea mea, dar cineva m-a încurajat să beau un suc de vişine. Şi atunci, ca prin minune, viaţa mea s-a înrozit şi acrit totodată…era cam devreme pentru vişine. Niciodată nu am ştiut cînd e vremea pentru compot. Aşa că am tot aşteptat să se coacă dragostea mea ca un pumn de vişine şi mi-am dat seama că venea toamna şi fructele se stricau… Mi-a plăcut felul acesta de a te îndrăgosti…aceste fructe scot tot felul de pete de pe mîini şi m-am simţit mai curată, sucul celebru din ele a fost premiat de multe ori şi probabil deja mă vedeam luînd Oscarul cu povestea mea de dragoste de vişine acre. Însă, sfîrşitul poveştii mele a venit mai repede decît taierea singurului copac cu astfel de fructe. Dragostea mea nu avea vişine acasă şi îi era imposibil să înţeleagă cleiul de pe copaci, mugurii verzi şi florile albe din inima mea. Nici nu ştiu dacă i-am spus că, de fapt, fiecare avem cîte un pumn de vişine în inima noastră cînd aşteptăm să iubim.

Undeva, uitat în cămara sufletului meu, zăcea un borcan de dulceaţă de vişine. Mai îndulcit cu zahăr, mai legat cu gelfix şi bine sterilizat, încă mă mai aşteptă să-l desfac. M-am uitat pe el şi am văzut eticheta: iulie 2007…data iubirii mele de vişine.

Cînd mi-e dor, e suficient să mă uit la recipientul cu deliciosul conţinut şi să aştept clipa în care voi fi pregătită să-l deschid, poate avînd lîngă mine o apă tonică.

Dragostea ca o sticlă de apă tonică are prostul dezavantaj că se agită prea repede, e dulce şi amară şi sticla din plastic face să se piardă repede aroma.

Într-o vară, cînd lămîile erau prea calde şi vişinile prea stricate, am cunoscut dragostea tonică….rapidă, rece mulţumită frigiderului de aproape şi cu mult acid. Nu a rămas nimic din ea pentru că orice produs are un termen de garanţie şi termenul acestui sentiment uitasem să-l verific. Nu voi mai ţine niciodată iubirile în frigider pentru a le scoate la nevoie. Iubirea poate să te facă tonic indiferent de anotimp.

Cînd îmi doresc să regăsesc tot ce am pierdut, cînd vreau să mă simt acasă în inima cuiva, cînd mi-este frig vara şi cald iarna, caut să recunosc dragostea ca un aşternut de pat cu aromă de delfini albaştri. E dragostea care nu are nevoie de prea multe cuvinte, dragostea care înţelege dragostea, dragostea băieţilor cu ochi de defini şi cu o sensibilitate de mare albastră.

Am trăit nu doar o dragoste albastră ci chiar o iubire cu aromă de delfini. Am cunoscut sensibilitatea ascunsă într-o mare caldă ca inima lui, am citit poveşti despre sirene îndrăgostite de iubitori de delfini, şi adorm atît de frumos în patul meu de delfini albaştri. Celui care m-a făcut să simt nevoia de mare i-aş mulţumi pentru faptul că a ştiut să-mi fie mai întîi prieten, i-aş mulţumi că a încercat să supravieţuiască într-o mare sărată de atîtea gînduri care mă dor din ce în ce mai mult. I-aş mulţumi că m-a învăţat să înnot în visuri şi să fac surf din valurile vieţii şi totuşi să ajung la mal fără nicio rană.

Ajunsă la liman, mi-am dat seama că aveam nevoie de hrană suficientă pentru o viaţă. Aşa că mi-am cultivat o pasiune pentru ciocolata amăruie cu adaos de cacao, aşa încît am ajuns să iubesc dragostea ca o ciocolată amăruie. E vorba de iubirea aia care te îngraşă cu bucurie, care ţine tot negrul în ea şi îţi lasă doar dulceaţa atingerilor calde.

E iubirea despre care nu se poate vorbi. E sentimentul pe care nu îl pot descrie. E ceva după care vrei un pahar cu apă şi apoi mai vrei din nou. E iubirea după care eşti dependent şi care te eliberează de toate iubirile de pînă atunci. E iubirea pe care o trăieşti acum. Mai tîrziu, poate vei considera iubirea de ciocolată, o dragoste cu miros de lămîie şi aromă de vişine. Pînă atunci, mai bea o gură de apă, mai gustă o pătrăţică de ciocolată amăruie…şi împacă-te cu ideea că, unele lucruri precum iubirea, nu pot avea nici grad de comparaţie, nici proprietăţi fizice sau chimice…proprietăţile sufleteşti au fost cucerite de mult…

                                                     

                                                                                ©everdene

Pot sa scriu cele mai triste versuri in noaptea aceasta.

Sa scriu de exemplu: “Noaptea era plina de stele,

si tremurau, albastri, astrii, in departare”.

Vintul noptii se invirte prin cer si canta.

Potsa scriu cele mai triste versuri in noaptea aceasta.

Eu am iubit-o, si cateodata si ea m-a iubit.

In noptii ca acestea am avut-o in bratele mele.

Am sarutat-o de atatea ori sub cerul infinit.

Ea m-a iubit, si cateodata si eu am iubit-o.

Cum sa nu fii iubit ochii ei mari si ficsi.

Pot sa scriu cele mai triste versuri in noaptea aceasta.

Gandindu-ma ca nu o mai am. Simtind ca am pierdut-o.

Auzind noaptea imensa, mai imensa fara ea.

Si versul cade pe suflet cum cade roua pe iarba.

Ce conteaza ca iubirea mea nu a putut sa o tina langa mine.

Noaptea e instelata si ea nu e cu mine.

Asta e tot. Departe cineva canta. Departe.

Sufletul meu nu se resemneaza ca am pierdut-o.
Ca pentru a o apropia privirea mea o cauta.

Inima mea o cauta dar ea nu e cu mine.

E aceeasi noapte care albeste aceeasi copaci.

Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiasi.

Acum nu o mai iubesc, este adevarat, dar cat am iubit-o.

Vocea mea cauta vintul pentru a-i atinge urechea.

A altuia. O fii a altuia. Ca inainte de sarutarile mele.

Vocea ei, corpul ei limpede. Ochii ei infiniti.

Acum nu o mai iubesc, este adevarat, dar uneori o iubesc.

E atat de scurta iubirea si atat de indelungata uitarea.

Pentru ca in nopti ca acestea am avut-o in bratele mele,

sufletul meu nu se resemneaza ca am pierdut-o.

Chiar daca aceasta este ultima durere pe care ea mi-o provoaca,

si acestea ultimile versuri pe care eu i le scriu.

Posted: Noiembrie 22, 2007 in metafore, metafore de duh, testamentul meu, Uncategorized, versuri, video

one guy says my wife is an angel. another one  says: you’re lucky my wife is still alive…